Meseria de … parinte

Ce urat pare titlul postului de azi. Poate si pentru ca nu am mai scris de mult, poate si pentru ca titlul in sine este o minciuna. Si cum sa va mai cer sa scrieti ceva aici, cand incep prin a va mintii? A fi parinte NU este o meserie, este o vocatie. Nu se invata in scoala, pe strada – in gasca, la tv – din ziare, din carti (ce interesant, nici arta culinara) sau de la locurile de munca pentru care ne pregatim. Da, pentru o meserie ne pregatim, o alegem si facem planuri cu ce trebuie sa invatam pentru a o putea profesa. Nu stiu pe nimeni insa care se pregateste pentru a fi parinte.
Ne bucuram cand copilul nostru rosteste primul „mama”, creste sufletul in noi daca cel mic alearga vesel spre cel pe care il recunoaste ca „tata”. Cei mici ne urmaresc, ne plagiaza, le devenim modele si apoi mari dezamagiri. Ajungem de la a fi intregul lor univers in extrema opusa, ii incurcam daca devenim prea insistenti in a afla lucruri pe care cu ani in urma ni le spuneau doar pentru ca nu se considerau deja suficient de mari si rupti de ajutorul nostru.
Ca un blestem al sortii, si noi vom ajunge parinti. Si noi vom spera sa nu fim povara pentru copii nostrii, deveniti poate prea repede oameni mari. Ce repede trece timpul! Si ce multe lucruri am ascuns de parintii nostrii! Cum am ajuns parinte si in special cum sa procedez pentru a ramane parinte pana la final? Pentru ca daca sunt un bun parinte, reusita misiunii mele se vede doar la final, cand am modelat alti parinti.
Ne vor accepta copii nostrii slabiciunile si defectele? Se vor calauzi in viata de sfaturile noastre? Vor alerga la noi cand vor da de greul si rautatea lumii? Ce greseala justifica blestemul trait de un parinte care isi vede copilul rapus de boala sau moarte?
De ce ii „concediem” asa repede pe parintii nostri? Dupa ce principii consideram ca misiunea lor s-a incheiat? Ce pierdem din noi sau din dezvoltarea noastra daca le primim ajutorul chiar si atunci cand posibilitatile lor devin inferioare ca ale noastre, doar pentru a nu le refuza ducerea la bun sfarsit a misiunii lor? Cum veti fi voi ca parinti si cum va pregatiti pentru asta?
Eu ma uit la munca altora si simt cat de greu e!

Anunțuri

7 răspunsuri to “Meseria de … parinte”

  1. wow… doar uitandu-te…nu inveti 🙂
    if you like wildlife….have kids :):)
    and hello :):)
    tc, j.

  2. RuSu Says:

    Eu,nu i-am concediat pe parintii mei pt ca ei se modeleaza oarecum dupa mine,dupa modul in care vreau sa fac ceea ce fac.Cei care sunt „concediati” sunt acei parinti care „traiesc pe stilu vechi” sa spun asa :), de ce sa accepte noul?
    -E lasa , ca eu cand eram de varsta ta purtam aceeasi pereche de blugi 1 an,defapt nici nu imi permiteam blugi atunci tie ce iti trebuie

    Atat pt asta seara 🙂

    Bye Bye !

  3. Skipper (vali) Says:

    -„Ce greseala justifica blestemul trait de un parinte care isi vede copilul rapus de boala sau moarte?” probabil cel mai greu lucru de suportat pe lumea asta.
    -Nu mi-am concediat parintii, si sper sa nu o fac niciodata. Cred ca parinti mai buni de atat nu puteam sa am – desi sunt despartiti.
    -Imi doresc sa fiu un tata la fel de bun (poate mai bun) ca al meu. Dar cred ca nu numai educatie este responsabila pt ceea ce este copilul, si felul lui de a fii… pur si simplu cum este facut sa fie. Soarta,… destinul…
    -Cred ca este mai grav sa-ti concediezi copilul decat parintele; parintele ti-l poti concedia, exista fel si fel de parintii: care-si maltreateaza copii, care sunt dezinteresati de educatia/viitorul copilului, s.a.m.d. DAR a-ti concedia copilul, cred ca este mult mai grav. Oricat de depravat, golan, bagabont, yalhar, criminal, etc… nu trebuie sa refuzi identitatea copillului tau si faptul ca tu l-ai facut, si in oare care masura esti responsabil pt faptele lui, chiar daca aceasta este major.

    -Sa dea Dumnezeu sa facem copii, si apoi sa-i crestem cum e mai bine pt ei.

    -Sunt Vali Moraru, Ma inclin!

  4. Miruna Says:

    De foarte multe ori ma intreb ce o sa ma fac, parinte fiind. Buna intrebare. Probabil ca nu o sa fac. Stiu unde se greseste cu mine dar mi-e teama ca nu o sa fiu in stare sa observ unde o sa gresesc.
    Am asistat la cresterea si nasterea unui copil, acesta fiind sora mea si da, copilul este un fenomen extrem de ciudat si de infricosator si ma indoiesc ca exista un manual cu instructiuni, chiar daca la librarie o sa gasesti o gramada-generalitati tampite, nimeni nu te invata cum sa cresti ceva ca al tau, tu . Chiar aseara sora-mea imi povestea ceva ce i se intamplase recent si am constatat si m-am intristat ingrozitor de faptul ca ea desi seamana cu mine , este cu totul un alt om si traieste anumite lucuri de una singura. Unele experiente imi sunt altele nu , impartasite. As vrea sa stiu sa ma pregatesc. Probabil cel mai bun lucru care il poate face un om inainte sa aduca altul in locul asta, ar fi sa scoata o lupa, sa se analizeze bine , sa-si calculeze optiunile si gata. Daca este un om echilibrat cu un partener/a echilibrat/a, cu o relatie stabila ( echilibrat inseamna in opinia mea cand omul nu mai sufera de-o mistuire existentiala si se apuca sa caute raspunsuri in toata lumea, sau mai stiu eu ce, cand pur si simplu, prin absurd e normal, matur , adult.)Pentru ca daca aduci un copil pe lume si tu esti intr-un proces de cautare sau esti instabil, sau ai o stima de sine scazuta, orice e la limita, o sa iasa prost.
    Parintii sunt concediati daca fac rau, eu asa simt. Daca sursa ta de dragoste , stalpul tau, stanca ta nu este stanca, nu este dragoste , ci din contra, iti cauti toate astea in alta parte. Simplu. Din cauza asta zic, ca toata lumea ar trebui ,,sa se echilibreze”. Cei care pot, desigur.Cei care nu, n-au decat sa fie tatal lui Franz Kafka. Daca tatal lui Franz Kafka ar fi fost diferit,si s-ar fi echilibrat puteam sa ne luam la revedere de la tot ceea ce a scris el, si cine ar mai fi iubit si aparat gandacii daca nu ar mai fi existat Metamorfoza?. Prin urmare, hai sa ne traumatizam copiii ca sa salvam gandacii.
    Ma bucur foarte mult ca ai pus intrebarea asta:,,Ne vor accepta copii nostrii slabiciunile si defectele?”.Cred ca asta presupune ca ei sa se maturizeze. Pentru ca asa cum ai spus si tu, la inceput parintele este TOT, iar acel tot este perfect.Perfect pana incepi sa cresti si sa vezi gaurile din tablou, culorile prost puse sau anumite elemente noi care pot sa socheze. Cred ca de aici apare revolta. Nu il mai intereseaza sa stie ceea ce era real si adevarat in relatia aceea pentru ca a picat Totul acela minunat . Trebuie sa mai creasca si el, sa-si vada si el gaurile, sa observe ca el nu este masura tuturor lucrurilor si ca asa cum si pe el l-a durut si pe ei i-a durut. nu stiu. Poate daca nu am trai in acel TOT, revolta noastra nu ar mai fi atat de mare si nu ni s-ar mai casca doruri de paradis la tot pasul. Socul nu ar mai fi acelasi .
    totusi cred ca e minunat sa nasti pe cineva. cred ca nu numai copilul se naste ci si parintele, a doua oara. Cred sincer, ca totul se schimba chiar daca din afara nu se vede.
    e greu, blestem sau nu,
    multi oameni s-au nascut , cu parinti buni sau nu, pregatiti sau nu, multi s-au descurcat.
    Vroiam sa inchei dar mi-am amintit de alta intrebare pe care ai pus-o:,,Vor alerga la noi cand vor da de greul si rautatea lumii?”. Depinde de ce fel de oameni suntem si cu ce probleme vin la noi, daca noi am trecut prin ele putem sa-i ajutam, dar daca nu, nu. Parintii mei niciodata nu s-au gandit daca adevarul exista, de ce exista, cum exista. De ce suntem, cum suntem, de ce, de ce doamne de ce?:-)), si plangeam de foarte multe ori, si le explicam ce simt dar niciunul nu stia ce sa faca si probabil ca se mirau si ei existential de chestia asta care eram eu si care la trei noaptea scula tot cartierul pentru ca simtea ca dumnezeu nu o iubeste si ca ea nu exista, si au ajuns la concluzia ca mai bine beau jack si tac sau rad decat sa ma invart in cerc si sa-i trag si pe ei cu mine. Daca da de greu trebuie sa gaseasca liniste. Ori daca tu nu esti liniste si problema lui te da peste cap si e prea greu de dus, dus e TOTUL, exact ca la inceput:D.

  5. Cowboy Says:

    Stateam citeam si ma minunam : VOrba lu Rusu ‘ : „ai mei parinti se modeleaza dupa mine ” … ca bine e :X

  6. Andrei Says:

    A fii parinte nu cred ca seamana cu o meserie… mai degraba cu o responsabilitate, un contract pe viata (spera fiecare) pe care multi il fac fara sa fie pregatiti sau macar responsabili… si asa apar atatia oameni … si ne mai intrebam de ce sunt atatea crime, jafuri, violuri etc. Daca copii sunt viitorul iar noi suntem responsabili pentru copii inseamna ca tot noi suntem responsabili si de acel viitor care se intuneca mai mult pe zii ce trece.

  7. antoneta Says:

    avem atita iubire de daruit incit putem incalzi inimile tuturor copiilor ,putem fi buni ,intelegatori ,iertatori,putem si sintem capabili sa fim parintii perfecti pentru copilul ce am fost,dar nu e sigur ca acest mod se potriveste copilului nostru,poate ca umanitatea in drumul ei spre progres,ar trebui sa adopte un sistem educational mult diferit de cel actual.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: