Arhivă pentru Ianuarie, 2009

Momentul adevarului …

Posted in Ma tratez, ca sunt uman on 31/01/2009 by 2b3blog

Oare ce este adevarul? Cine il poseda, ce face cu el, la ce ii foloseste? Eu sustin ca adevarul nu exista! Nimeni este „cel” care il are si nimic este „cel” care il cauta. Nu am cautat adevarul, recunosc ca l-am uitat inainte de al cunoaste. In seara asta insa nu vreau sa filosofez. In seara asta am chef sa spun adevarul, stiind clar ca va voi minti, voi cauta sa va insel. Am sa incerc sa va iluzionez ca ma cunoasteti, doar ma stiti, si totusi sunt cea mai straina persoana de voi. Si daca tot ma stiti, daca tot avem mereu impresia ca ii cunoastem pe cei din jur, de ce eu sau cei din jurul nostru mor ramanand straini?
Totul e cam asa: ma stiti, eu sunt! Am fost mereu alaturi de voi, impotriva voastra si in permanenta echidistant. As fi insa curios cum s-ar schimba atitudinea voastra, cum m-ati privi de maine daca ati afla azi si acum ca sunt diagnosticat cu HIV? Ce ati face daca as recunoaste ca am omorat un om, sau sute, ca nu cred in Dumnezeu sau ca as renunta la orice inhibitii sexuale pentru placere? Recunosc ca am furat, mintit, inselat, marturisesc ca injur, blestem si arunc sudalme de tot felul si la tot pasul. As mai avea aceeasi valoare in ochii vostri daca ati sti ca fumez de cate ori am ocazia, sunt dependent de alcool, fac terapie pentru renuntatul la consumul de droguri? Nu v-am iubit niciodata, nici macar nu am tinut la voi. Nu pot sa tin la voi, pentru ca eu iubesc banii, exploatarea si fariseismul.
Atentie insa, aceasta nu este o spovedanie. Nu e pentru ca eu nu regret nimic, nu am de gand sa incerc sa ma schimb sau sa cer iertare. Ce ati vrea sa va spun despre mine ca sa ma recunoasteti ca pericol, dusman si pacatos? Acum sunt dispus sa nu ma mai ascund, uitati de zidurile mele. Le voi darama chiar eu pentru ca vreau sa va sochez. Va rog, ba nu, va poruncesc sa imi spuneti cat mai multe lucruri bune despre voi, ca sa intregiti si mai apasat imaginea pe care azi cu viclenie o conturez inaintea voastra. Sa spunem cu totii ce nu stie lumea despre noi, cel mai mare si mai negru secret al nostru. Cica doar adevarul ne face liberi, dar si libertatea e o iluzie.
Pe usa unei toalete scria cu litere mari: Va rugam sa pastrati curatenia. Iar cu litere mici: Nu e suficient ca suntem oameni, trebuie sa o si aratam. Mana asta de pamant, miliardele astea de celule stranse la un loc, ne forteaza sa declaram public cel mai scandalos adevar despre noi. Si iar … oare ce este adevarul?

Eu nu vreau sef!

Posted in Ma tratez, ca sunt uman on 29/01/2009 by 2b3blog

Intr-o tara in care toata lumea vrea sa fie sef, cel mai rau loc de munca trebuie sa fie acela care le da tuturor angajatilor impresia ca au o responsabilitate; cand toti colegii au un anumit segment in grija, se instaleaza in mod automat paranoia si chiar si cea mai banala rugaminte devine o „pretentie” mult prea mare pentru a fi suportata si dusa la indeplinire cu placere. Asist mult prea des la urmatoarea situatie: in timp ce un coleg se straduieste sa duca la indeplinire una din treburile repartizate, se iveste mereu cineva care sa il bata prieteneste pe umar si sa ii atraga atentia ca a fost scapat ceva din vedere si trebuie imediat remediat. Si daca lucrul asta se intampla zilnic, in timp ce tu chiar nu vrei sa te complaci in acea situatie si mizezi in cel mai absurd gest pe „spiritul de echipa”, atunci e clar ca nu te-ai integrat. Tot tu, in nici un caz ei.
Nu mi-au placut niciodata cei care saluta cu „traiti”! Ii consider inferiori, needucati, constienti de propria lor lipsa de valoare. Toti cei care saluta asa, vor sa se puna bine cu sefu! Sunt in stare de orice turnatorie ieftina pentru a pica ei bine, si ce e mai grav este ca nu au niciodata remuscari. Doar era responsabilitatea lor sa-si anunte seful ca tu, microbule care vrei sa fii colegul lor, nu iti faci treaba. Si-au facut datoria, te-au turnat, ei sunt niste eroi iar tu … tu esti un gunoi (a se citi jeg).
Este inutil sa mai fac referire la cei care sunt pe acelasi nivel cu tine dar traiesc cu impresia ca singura lor treaba este sa te verifice pe tine, iar datoria lor cea mai sfanta consta in delegarea altor si altor sarcini ale lor catre tine.
Eu nu vreau sef! Voi vreti?

Lucruri cu care am crescut si de care ne e rusine

Posted in Sunt uman, dar ma tratez on 28/01/2009 by 2b3blog

Vorbeam azi cu un prieten despre cat de parsive sunt spaghetele din meniul consumat pe fuga in oras. Stiu, e banal sa discuti despre mancarea din farfurie dar in criza de subiecte si ca sa evitam infulecarea farfuriei am preferat, de comun acord in mod tacit, sa ne complacem in acest subiect parcimonios. Si daca e criza, sa fie domnule (sau stimata doamna) si la noi in farfurie. Nu doresc sa fiu exclus de la acest eveniment. Si daca veti dori sa ma excludeti, aveti grija „ma voi criza”. Sa nu ziceti ca nu ati fost avertizati. Revin! Problema cu spaghetele din farfurie era ca la suprafata se racisera insa in interiorul lor erau mai fierbinti decat poate o limba umana sa suporte. Si uite asa am ajuns la comparatia cu grisul mancat cu asa de multa placere in copilarie. Da, eu am mancat grishuletz si nu imi e rusine sa recunosc. Si mi-am amintit ca pentru a manca grisul trebuia sa incep mereu prin a lua cu lingurita marginea si apoi treptat din ce in ce mai spre interior, care evident ca se racea mai incet. Si recunosc ca am intalnit la cei din jur urmatoarea fraza: „Nu mai stai afara? Te-a chemat mamica? E gata grisuletul?”. Trebuia oare sa imi fie rusine ca mancam grisuletz? Si nu e doar asta. Urmeaza pe lista lucrurilor cu care am crescut si de care acum ne e rusine … olitza. Nu multi sunt dispusi sa mai accepte ca au stat pe olitza. Ei nu au avut acest obiect in casa pentru ca nu au avut ce sa faca cu el. Si apoi ei nu au luat mancarea niciodata din biberon. E rusinos sa te hranesti dintr-un asa obiect cand stii de cand ti-a fost taiat cordonul ombilical sa folosesti lingura si furculita. Au mai crescut, dar nu au folosit niciodata alfabetarul, numaratoare si cariocile. La ce sa le foloseasca, daca aveau de cand se stiu tastatura cu PC, calculator si Ms Paint? Au crescut iar si nu au avut bicla, au avut mereu masina sau scuter/motor. Ei nu au avut niciodata cosuri, nu le au nici acum. Sunt deja mari si au facut sex mereu, e naspa sa stie lumea cum au descoperit de unde vin copii. Isi amintesc cu placere de persoana care a fost alaturi de ei in acele momente, dar acum nu mai e pe gustul lor. Ei nu au mancat niciodata pufuleti, mentosane sau acadele pe batz, pur si simplu pentru ca isi stapaneau foamea cu shaorma si hamburgeri. Ce prostie e sa te uiti fascinat la un balon, doar copii se simt atrasi de el, iar ei nu mai sunt copii. Da ce, noi mai suntem copii? Nici nu se mai pune problema de babetzica sau scutece, nu imi mai racesc gura inutil, pentru ca ei nu au folosit asa ceva. Au avut jucarii, dar asta pentru ca trebuia sa primeasca ceva, nu ca le-ar fi considerat vreodata folositoare. In mintea lor ar fi indicat sa ma uit la pozele mele din copilarie si sa zic sec: nu sunt eu! uratul ala nu are cum sa semene cu mine! ce caut eu in putza goala pe patul ala, cu carpeta aia cu rapirea din Serai in spate si cu pestele ala din sticla pe televizorul alb negru? Domnule (sau stimata doamna) eu sunt un om matur, nu ma expun asa fara rusine in public! Eu nu am crescut, pentru ca eu asa m-am nascut. Sa imi fie oare rusine ca sunt mare de cand ma stiu?
PS. O sa imi fie rusine de ochelarii de vedere, proteza care are rolul de a ma ajuta sa ma hranesc sau bastonul cu care imi voi ajuta pasii. Acum nu am lucruri de care sa imi fie rusine.

Azi pot sa plang, zidurile mele nu te lasa sa ma vezi asa

Posted in Ma tratez, ca sunt uman on 27/01/2009 by 2b3blog

Am citit de mult, pe vremea studentiei mele, o fraza care m-a marcat in cel mai violent mod. Totul a avut precizia unui bisturiu si meticulozitatea unui laser; resimt si acum insistenta acelor cuvinte, chiar mai puternica decat picatura chinezeasca. Acele cuvinte au darul de a surprinde o stare de spirit unica; in ele este asezat un sentiment de reala nemultumire; ele sunt vorbele oftate ale unui om interesat si de soarta unor „ziduri”. Si nu cred ca se referea doar la zidurile materiale, cele care desparteau sala noastra de curs de altele asemeni ei. Pot sa pariez ca rabufnirea aceia, vulcanul interior care a erupt acea forma brutala de exprimare, isi are latura cauzala in insasi matca acestui popor. Cu alte cuvinte cred ca referirea era destinata mai degraba la zidurile propriilor noastre inhibitii. Sunt sigur ca revelatia avuta in acea sala de curs si explimata in acele cuvinte face referire si la zidurile pe care le ridicam intre noi. Ca sa ne aparam de cine??? Iata ce era scris:
Te deplang pe tine perete, pentru toate cate ti-a fost dat sa vezi si sa auzi!
Gandeste-te bine! Multe procente din toate activitatile umane se petrec in spatele unor ziduri. Ziduri materiale. Toate activitatile umane se petrec ca rezultat al unor ziduri. Ziduri culturale, intelectuale, preconcepute sau genetice. Bariere invizibile ce ne separa in loc sa ne uneasca. Si culmea, nu tinem cont ca aceste ziduri ne pot insufleti. Ele ne pot face sa visam la ce se ascunde in spatele lor, ne pot determina sa ne depasim limitele si sa incercam sa le dovedim inutilitatea. Daca aceste ziduri s-ar putea uita la noi, daca ele ne-ar auzi, daca ar putea sa ne vorbeasca si sa spuna tot ce noi ne chinuim sa tinem ascuns, am avea doar doua solutii: ori am invata sa nu ne mai ascundem, ori am invata sa le daramam. Doar eu vad viata asta ca pe un labirint? Care este rolul zidurilor din jurul meu? Ce se afla in spatele lor? Daca de partea cealalta suneti voi, de ce permitem un zid intre noi?
PS: Ce ascunzi in spatele zidurilor tale?

Recunosc, plagiez!

Posted in Ma tratez, ca sunt uman on 26/01/2009 by 2b3blog

Eu plagiez oameni! Si deoarece nu stiu care din ei este mai bun, ii plagiez pe toti! O persoana foarte speciala m-a invatat sa iau tot ce imi ofera viata; o alta fiinta umana m-a invatat sa fac tot ce este omeneste posibil ca viata mea sa merite; un om m-a invatat sa cred in oameni. Ce specie curioasa sunteti! M-ati molipsit cu micile voastre griji, m-ati invitat sa ma imbat cu apa rece si ati petrecut alaturi de mine la cele mai imorale chefuri. M-ati conditionat sa va accept asa cum sunteti si mi-ati dat ca mita un etern sentiment de datorie fata de neputintele voastre. Ma intreb uneori, oare ce ma mai tzine aici? De ce nu plec? Cum am ajuns sa va plagiez? Recunosc ca imi place forfota voastra; recunosc ca sunt de parere ca nu meritati marele dar al imaginatiei, nu stiti ce sa faceti cu el. Si daca nu va folositi imaginatia, are de suferit si inteligenta voastra. De ce spuneti voi ca valoare are numai originalul? Prin educatie toti suntem plagiatori ai celor care ne-au invatat. AM sau NU AM dreptate???

Poza de pe display

Posted in Sunt uman, dar ma tratez on 25/01/2009 by 2b3blog

Mergeam acu cateva zile, intr-o armonie perfecta, cu una din rablele Regiei Autonome de Torturat Bucuresteni. Cum prinsesem prin ceva dibacie si multa repetitie un loc pe scaun, stateam si ma relaxam privind la stresatii din masinile care mergeau in aceiasi directie cu mine; ma minunam de ei, cum stau asa asezati extrem de incomod in scaunele lor de piele din rablele 4×4 si ma invidiaza pe mine si statutul meu de calator pe banda BUS. Totul era perfect, insusi Sfantul Pavel ma invidia pentru situatia cu care fusesem binecuvantat, dar ceva a stricat firul firesc al curgerii evenimentelor si a provocat acest post. In agitatia urcarii si in special a prinderii unui loc pe scaun, nu observasem ca langa mine se asezase pe jumatate din scaunul ei, o domnisoara cam la aproximativ 17 anisori. I-am remarcat prezenta cand telefonul ei a inceput sa sune parca prea linistit pentru acest oras din marea provincie europeana. Nu am dat atentie detaliilor din discutie dar am sesizat ca pe display-ul celularului se gasea o poza, a unui baiat, probabil amicul/iubitul/prietenul vecinei mele de calatorie. NU stiu de unde am capatat brusc o senzatie de nemultumire vis-a-vis de progresul aparatelor mobile de telecomunicatie si mi-am jurat sa fac tot ce e omeneste posibil sa nu ajung niciodata ca poza pe display-ul telefonului „cuiva”. Se pare ca am o problema cu pozele, cand la avatar, cand in telefon, dar nu cred ca merit afrondul de a deveni imaginea display a unei alte fiinte umane in aparatul ei de comunicare la distanta. Voi sunteti la cineva in telefon, va doriti sa ajungeti, tineti pe cineva pe display?

Oare ce are avatarul meu?

Posted in Sunt uman, dar ma tratez on 24/01/2009 by 2b3blog

Este deja evident! Toata lumea care stie cu ce se mananca internetul are id de mess. Exceptia este vecina mea Tanta de la 2, singura care nu banuieste cum imi fac eu cumparaturile, dar e mereu informata de numarul si starea de ebrietate a celor care imi vin in vizita. Si daca ai id si pierzi timpul pe mess trebuie sa te vada lumea, deci folosesti din plin avatarul. Nu ii inteleg insa pe cei care tin poza din sezonul estival pana cand la fereastra se aud colindatori. Si stiu ca o sa platesc scump caldura pe care o simt cum iese din calorifer si se pierde prin tocul geamului, pus si el acolo de cand e blocul, dar ma uit mirat la poza cu nisip si uit ca e iarna, frig, ca Ignatul a fost. De ce tineti VOI sau de ce tin EI poze de pe plaja in luna decembrie? Oare cu ce au gresit avatarele noastre sa suporte lipsa noastra de raportare la anotimp. Doar „iarna nu-i ca vara”!